Ai uitat cât de frumos era atunci când razele de soare se răsfrângeau în apa asemenea cuvintelor tale în sufletul ei?
Mi-a fost dor de perioadele când scriam așa cum simțeam. Când scriam pentru că așa imi dicta. Nu mi-era teama ce aveau să citească.
Era o vreme când frumusețea era apreciată în goliciunea ei și în totalitatea ei. Iar cuvintele pe care le spuneai erau măsurate naiv de noi. Nu mă gândeam atunci când am coborât din autobuz că voi ajunge să simt vântul slab de toamnă. Mi-a mângâiat sufletul, m-a lăsat să văd că inima mea este acolo. Pe o scenă, într-un loc unde cuvintele se metemorfozează în piese de teatru, iar inima își găsește un pansament în orice clipă.
Razele soarelui se răsfrângeau în Dâmbovița, formau lacrimi de lumină, iar vântul împrăștia sufletul tău. Chiar dacă trupul îți este aici, inima ta poate să fie unde nici nu ai visat. Unde ai pierdut-o?
